Eva Heyman (12 februarie 1931 – 17 octombrie 1944) a fost o fetiță de origine evreiască din Oradea, România, oraș cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940). Povestea ei este similară cu cea a sutelor de mii de evrei victime ale persecuțiilor rasiale din Europa acelei perioade. Povestea ei se aseamănă cel mai mult cu cea a Annei Frank. Eva a fost unul dintre acei copii ai Holocaustului care și-au consemnat gândurile în propriile jurnale. Ea a descris cu maturitate evenimentele politico-sociale ale vremii. Jurnalul a fost primit pe 12 februarie 1944, chiar în ziua în care a împlinit 13 ani. Pentru următoarele luni, acesta a fost prietenul ei cel mai bun. Deși l-a primit de ziua ei, Eva a făcut prima însemnare pe 13 februarie. Atunci a scris: „Micul meu jurnal, […] față de tine nu mai pot avea niciun secret”.
Visuri de jurnalist și umbra Martei
Eva știa ce va deveni când va crește. Visul ei era să ajungă un fotoreporter faimos, care să colinde întreaga lume, să-și trimită fotoreportajele celor mai prestigioase reviste. Mai dorea să se căsătorească cu un gentleman britanic. Era conștientă însă de cruda perioadă în care trăia, gândindu-se că va avea aceeași soartă ca prietena ei, Marta, ucisă de naziști. „Nemții asasinează pe toată lumea, și pe copii. Micul meu Jurnal, până acum m-am ferit să scriu în paginile tale gândurile mele despre Marta, dar de când au intrat nemții numai la ea mă gândesc. Și ea a fost copil, totuși, nemții au ucis-o. Dar eu nu vreau, nu vreau să mă ucidă!”
Confiscarea libertății pe două roți
Era îndrăgostită de bicicleta ei roșie, cu care cutreiera frumoasele străzi din Oradea. Martie 1944 a fost o lună cruntă pentru evreii din Transilvania de Nord. A fost luna în care au început persecuțiile sistematice. Posturile de radio maghiare s-au transformat în instrumente de propagandă antisemită, după cum nota adolescenta. Au început și perchezițiile, și confiscările, fiind ridicate de jandarmi radiourile, telefoanele, aparatele de prăjit pâine. Ei i-au confiscat mult îndrăgita bicicletă roșie. Cu acea ocazie, a consemnat în jurnalul ei: „Unul din polițiști a fost foarte furios. A spus că numai asta nu le mai lipsește ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie pentru că i se ia bicicleta. Niciun copil de evreu nu mai are dreptul să aibă bicicletă și nici pâine, căci evreii mănâncă pâinea de la gura soldaților!”
Zidurile ghetoului și ultimul străt de viață
Totodată, tuturor evreilor li s-a interzis să se mai plimbe liber pe străzi, ei putând să iasă doar câteva ore zilnic și doar pentru a-și cumpăra alimente. Mersul la teatru, cinematografe, ștrand și chiar întâlnirile cu prietenii au fost total interzise. La 3 mai 1944, toți evreii din Oradea, inclusiv Eva și familia ei, au fost scoși de jandarmi din casele lor și internați în ghetou în condiții supraaglomerate, fără alimente și apă. La finalul aceleiași luni, toți evreii din Oradea au fost deportați, adolescenta surprinzând în jurnalul ei inevitabilul. Scria la 29 mai 1944, în una dintre ultimele însemnări: „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți. […] Eu, micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici”.
O moștenire salvată din cenușă
Eva Heyman nu a supraviețuit deportării la Auschwitz. A fost trimisă în camera de gazare la 17 octombrie 1944, sub supravegherea infamului doctor Mengele. Jurnalul a fost salvat de Mariska Szabó, bucătăreasa creștină a familiei. Ea a reușit să îl recupereze din ghetou și l-a păstrat ascuns până la sfârșitul războiului. Ulterior, jurnalul a fost publicat de mama Evei, Ágnes Zsolt, singura supraviețuitoare din familie. Astfel, mărturia zguduitoare a copilei care a iubit viața până în ultima clipă a ajuns să fie cunoscută de o lume întreagă.
Jurnalul interactiv pe pagina Yad Vashem.
sursa foto: Wikimedia
