De la glorie europeană la Canal: destinul dramatic al Casei Luca P. Niculescu

genealogie-luca-p-niculescu-centrul-de-consultanta-istorica-blog

Astăzi vorbim adesea despre sustenabilitatea afacerilor de familie, dar puțini știu că una dintre cele mai fascinante lecții de antreprenoriat din istoria României moderne s-a consumat pe parcursul a 70 de ani și trei generații. Puteți citi povestea familiei Luca P. Niculescu mai jos, un parcurs fabulos care arată cum o afacere poate ajunge de la un simplu împrumut la statutul de gigant european, dar și cât de ușor se poate prăbuși sub greutatea devalorizării, a extinderii riscante și a deciziilor greșite.*

Familia Luca P. Niculescu

După începerea lucrărilor de infrastructură în România în anul 1866, au apărut și primele case de comerț care aveau să se impună în următoarea perioadă. Printre acestea, se remarcă afacerea familiei Luca P. Niculescu, descrisă de contemporani drept una dintre cele mai mari firme de manufactură din epocă, faimoasă nu doar în România, ci și în Europa.

La conducerea ei s-au succedat în decurs de 70 de ani trei generații de întreprinzători, fiecare dintre ele având propriile caracteristici. Istoria acestei afaceri de familie poate fi împărțită în trei mari etape. O dezvoltare spectaculoasă sub conducerea fondatorului, extinderea și totodată declinul ei în perioada succesorilor săi și încercările celui de-al treilea reprezentant al casei de manufactură Luca P. Niculescu de a salva de la faliment afacerea familiei.

Din multe puncte de vedere, antreprenorii de astăzi pot învăța lecții prețioase din evoluția și decăderea ei cum ar fi consecințele și urmările pe care ar trebui să le anticipeze în cazul în care se hotărăsc să se dezvolte. Vigoarea unei afaceri într-un astfel de moment crucial nu reprezintă o garanție că o companie va fi ferită de momente dificile. Acestea pot periclita inclusiv existența ei, dacă persoanele din conducere nu iau în calcul și eventuale aspecte negative ale unei astfel de decizii manageriale.

Fondatorul. Luca P. Niculescu

Descris într-un volum editat de Camera de Comerț și Industrie din București apărut în anii ’30 ca „cel mai de seamă negustor de manufactură din țară” care „a dus faima comerțului românesc, departe, peste hotare”, Luca P. Niculescu s-a născut în 1855 în București în familia preotului Nicolae și a soției sale Lucsandra.

Aparent, firma a fost creată de către fratele său, Costache P. Niculescu, cu sprijinul financiar al cumnatului său Ion Panopol care l-a împrumutat cu 1000 de galbeni pentru a-și deschide această afacere. În 1872, Costache a murit, iar compania a trecut în proprietatea lui Luca P. Niculescu, pe atunci în vârstă de 17 ani. Din acest punct de vedere, traiectoria lui de întreprinzător este una clasică printre reprezentanții primei generații de oameni de afaceri din România modernă. Aceștia și-au început cariera încă din adolescență ca ucenici ai unor comercianți și negustori consacrați ai perioadei sau ai unor membri ai familiei. Luca P. Niculescu mai este caracterizat de sursele epocii drept „unul dintre fruntașii comerțului nostru, care a contribuit mai mult ca oricare” la dezvoltarea lui.

Autorii articolului „Industria și comerțul capitalei” menționează ca principale caracteristici ale succesului său în afaceri inteligența, munca și onestitatea „acestui mare om”. Onestitatea și încrederea de care se bucura din partea partenerilor comerciali străini este evidențiată și de industriașul Dimitrie Hagi-Thedoraky în volum său de memorii despre negustorii de altădată. Potrivit acestuia, în jurul anului 1900, din cauza recoltei proaste din acea perioadă, se afla în situația de a nu mai putea achita la timp mărfurile importante din Anglia. La venirea negustorilor din Manchester, le-a prezentat „registrele, magaziile și întreaga avere”, spunându-le că „avere este, rea-voință nu există, deci cauza jenei” se datora „relei recolte”. În urma acestor explicații, comercianții englezi i-au pus la dispoziție sumele de care avea nevoie la o dobândă minimă. După doar un an, și ca urmare a recoltei descrisă drept „admirabilă” de memorialist, Luca P. Niculescu „s-a achitat de tot și a rămas față de cei din Anglia clientul care merită să fie ajutat la nevoie”.

În timpul său, familia Niculescu avea magazine de manufactură în următoarele locuri din București: Piața Sf. Anton nr. 3, Lipscani nr. 80, Hotel Dacia, Moșilor nr. 14 și 16, Carol I nr. 74. Datele existente în arhive evidențiază succesul firmei Luca P. Niculescu încă din primii ani de activitate. Astfel, în 1872, an în care a fost realizat primul bilanț, se arată că acesta ar fi fost de 40.000 lei aur. În 1902, încasările companiei au ajuns la cifra de 9 milioane aur, pentru ca în 1907 să sară la 20 milioane aur, firma fiind caracterizată drept cea mai importantă companie din comerțul en gros de manufactură, domeniu în care a excelat până la Primul Război Mondial.

Generația a doua. Luca și Petre L. P. Niculescu. 

Luca P. Niculescu și soția sa Ana au avut trei copii Petre Luca P. Niculescu, Ion (Jean) Luca P. Niculescu și Zoe, căsătorită Becheanu. În 1903, Luca P. Niculescu a murit, afacerea fiind continuată în indiviziune de către cei doi fii, după renunțarea la succesiune a surorii lor. Dintre reprezentanții celei de a doua generații de oameni de afaceri ai familiei, Ion Luca P. Niculescu este adesea comparat cu părintele său, precizându-se despre el că a moștenit calitățile acestuia, ducând totodată „peste hotare faima comerțului românesc”.

Politic, Ioan Luca P. Niculescu a fost apropriat de Partidul Național Liberal, fiind după cum menționează ambasadorul Luca Niculescu, strănepotul său, finanțator al acestei organizații politice, prieten cu familia Brătianu și admirator al lui Vintilă Brătianu, ministru de Finanțe în anii ’20. De asemenea, Ioan Luca P. Niculescu a fost și senator, iar pentru o perioadă scurtă de timp chiar și ministru al comerțului în primul guvern Averescu. Într-un memoriu adresat oficialităților vremii, Ioan Luca P. Niculescu spunea despre el însuși că a fost pregătit pentru a prelua conducerea afacerilor de către tatăl său, cu care a lucrat „ani îndelungați”. De asemenea, din dorința tatălui de a-l urma la conducerea firmei a urmat Înalta Școală Comercială din Lipsca.

În timpul Primului Război Mondial, nici firma Luca P. Niculescu nu a scăpat de rechiziționarea produselor sale și a imobilelor de către Armata germană. Calcule realizate după încheierea conflictului estimează că valoarea pagubelor cauzate de germani în acea perioadă au fost de circa 5 milioane lei aur. Cu toate acestea, evoluția companiei nu a fost afectată în primii ani postbelici. Dimpotrivă, Petre și Ioan Luca P. Niculescu au început un proces de extindere în provinciile care s-au unit cu România în 1918, continuând tendința anterioară.

Anterior, cei doi mai înființaseră și alte companii, cum ar fi Țesătoria Sf. Luca sau Marele Magazin General. Documentele despre companie indică două motive ale acestei dezvoltări. Primul ar fi fost dispariția clienților tradiționali ca urmare a războiului, ceea ce a determinat firma să renunțe la principala formă de comerț derulată, desfacerea produselor sale angro, și trecerea la un comerț de detail.

În acest scop, au fost înființate în județele Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei circa 60 de sucursale. Al doilea indică faptul că această decizie ar fi fost sugerată de omul politic liberal și ministru de Finanțe Vintilă Brătianu. Astfel, crearea unor filiale ar fi făcute parte din măsurile de naționalizare și românizare a comerțului românesc din aceste provincii. Ca atare, în primii ani postbelici, mai mulți industriași și comercianți din Regat au fost încurajați și sprijiniți de către autoritățile române să investească în aceste zone. Pentru aprovizionarea noilor sucursale, compania a adus importante cantități de marfă mai ales din Anglia, dar și din Franța și Elveția. Datele existente arată că firma a achiziționat în anii 1919-1921 mărfuri în valoare de sute de milioane de lei la un curs 250 lei lira sterlină.

În curând firma, a primit „prima și cea mai grozavă lovitură”: devalorizarea leului, un factor care nu fusese probabil luat în calcul de conducerea companiei, ceea ce a însemnat și plata mărfurilor la cursul de 1300 lei pentru o liră sterlină. În tot acest timp, mărfurile importante nu se vindeau, rămânând pe stoc, ceea ce a condus în câțiva ani la demodarea lor și imposibilitatea de a le mai comercializa. În acest context, Petre L. P. Niculescu a murit, lăsând gestionarea situației create pe umerii fratelui său. Totodată, neavând urmași, averea lui s-a împărțit între fratele și sora lui. Ion Luca P. Niculescu și Zoe Becheanu vor deține 75% din afacere și respectiv 25%.

Prima soluție la care a apelat Ion Luca P. Niculescu pentru achitarea importurilor a fost contractarea mai multor împrumuturi de la Banca Românească, garantate prin ipotecarea imobilelor pe care le deținea. Acestea au agravat însă situația prin care trecea firma, astfel că beneficiile pe care le înregistra „abia ajunge[au] să acopere dobânzile la capitalurile luate cu împrumut”. Treptat, la devalorizarea leului s-au adăugat și dobânzile din ce în mai mari. În același timp, compania a trecut la lichidarea sucursalelor din provincii cu scopul amortizării pierderilor.

Principala măsură adoptată a fost vânzarea acestora pe credit foștilor directori. Deveniți patroni, ei au semnat polițe cu o valoare egală a mărfurilor primite, pe care urmau să le achite în decurs de câțiva ani. Tot în vederea redresării ei, compania a revenit din nou la comerțul angro, cheia succesului de până la Primul Război Mondial, realizând între anii 1926 și 1928 vânzări de circa 560 de milioane lei. A intervenit însă un alt factor care și-a pus amprenta asupra evoluției ulterioare a acestei afaceri de familie: criza financiară.  Astfel, afacerile au început să meargă „din ce în ce mai slab”.

Decăderea firmei Luca P. Niculescu

Decizia de extindere a activităților comerciale după 1918 s-a dovedit o piatră de moară pentru firma Luca P. Niculescu, ducând-o în situație critică. Cauzele acestei decăderi au fost investigate atât de cei care au creditat în acești ani dificili compania, cât și de Ioan Luca P. Niculescu, principalul acționar după 1923. În memoriile trimise mai multor instituții în perioada în care firma ajunsese datoare la bănci și se lupta pentru supraviețuire, omul de afaceri indica unele dintre principalele cauze ale decăderii. Potrivit lui Ioan Luca P. Niculescu, acestea erau diferențele valutare, „concurența neleală”, dobânzile, împrejurările economice nefavorabile ale epocii. Referindu-se la diferențele valutare, el menționa că din cauza lor firma a avut o pagubă între anii 1920 și 1928 de 190.113.871 lei. În opinia lui, „concurența neleală” era provocată de pătrunderea pe piață a mărfurilor unor firme care falimentaseră deja în contextul dificultăților economice ce au urmat Primului Război Mondial și care se vindeau marfa la prețuri derizorii, după cum menționa într-un memoriu din decembrie 1929:

„Ca repercusiune a crizei generale, foarte multe magazine de manufactură au ajuns la falimente, lichidări și soldări (cazurile Ruleta, Magazinele Românești, Au Printemps de Bucarest, Paris Chic, Zuckerman, Jaques Benaroyo, Au Bonheur de Dames, Samaritaine, Polingher etc. etc.) S-au aruncat astfel pe piață imense stocuri de mărfuri pe prețuri derizorii, creindu-se o concurență neleală ce impunea sau diminuarea excesivă a prețurilor sau totala stagnare. Într’un caz sau altul suprimarea forțată a câștigului ce este îndreptățit să aștepte un comerciant dela întreprinderea lui”.

Dobânzile la creditele contractate au fost de asemenea un factor negativ care au adâncit situația dificilă a firmei; acesta plătind din anul 1920 și până în 1929 ca dobânzi suma de 164.561.439 lei.  Spre deosebire de el care indica mai ales cauze externe, neimputabile modului în care a fost condusă firma în acest deceniu, rapoartele redactate de inspectorii Băncii Naționale clasificau factori ce au determinat decăderea firmei în două categorii: cauze de ordin general și cauze particulare. Drept cauze de ordin general erau menționați o parte dintre factorii indicați și de Ioan Luca P. Niculescu, precum „criza comercială de astăzi”, deprecierea leului, dobânzile mari, debitorii insolvabili sau rău platnici și dobânzile. În opinia autorului raportului de expertiză, cauzele particulare erau „greșita îndrumare a activității comerciale de după război” . Într-un alt raport, se sintetizează modul în care au evoluat sucursale după înființarea lor:

„La puțin timp după înființarea sucursalelor, acestea încep să meargă rău, datorită tocmai unei conduceri neprevăzătoare dela centrala firmei, care le blocase cu mărfuri fără căutarea pe piața provinciilor alipite, unde înființase aceste sucursale, mărfuri cotate la prețuri cari nu putea înfrunta concurența, atât din cauză că prețul lor de cost din inventar, creșterea zilnic, creștere care era în raport direct cu creșterea valutei străine (fiind cumpărate în această valută, dar fără acoperire) cât și din cauza demodării mărfurilor ca urmare unei desfaceri întârziate”.

În același timp, diferitele rapoarte de expertiză mai indică drept cauze ale decăderii și faptul că o parte dintre banii câștigați de companie au fost folosiți pentru achiziționarea unor moșii, cai de curse. Nu în ultimul rând, se mai menționau și salariile mari ale directorilor. Numele lui Ioan P. Dumitriu revine adesea în documentele de analiză a situației companiei, el fiind indicat unul dintre principalii responsabili pentru starea în care se găsea firma. Conform acestora Ioan P. Dumitriu, a fost între anii 1924 și 1934 un fel de „factotum”, putere la care a ajuns și din cauză stării de sănătate a lui Ioan Luca P. Niculescu în acea perioadă. Dacă este să dăm crezare acestor informații, Ioan P. Dumitriu a fost mai mult interesat de acumularea unei averi personale decât de salvarea companiei. Este elocvent următorul pasaj dintr-un astfel raport care subliniază că deși a intrat în serviciu complet sărac, a reușit însă să strângă până la sfârșitul anilor ’20 o avere colosală:

„[…] ținem să subliniem efectiv  – în timpul administrației acestor 2 procuriști, intrați la Luca Niculescu cu avere extrem de modeste – dacă nu chiar săraci – Firma Luca Niculescu și Marele Magazin s-a prăbușit, iar Domnealor – cei 2 procuriști s-au despărțit de întreprinderile prăvălite la pământ cu averi de multe milioane”.

A treia generație și încercările de salvare de faliment 

În 1930, a fost cooptat în conducerea firmei Luca Ioan L. P. Niculescu, în vârstă de 18 ani neîmpliniți. Elev la Școala comercială din Lipsa, a fost nevoit să renunțe la studii pentru a se implica în afacerea familiei în condițiile în care tatăl său era bolnav și nu se mai putea ocupa de managementul acesteia. În 1934, părintele său a murit. Lui i-a revenit ingrata sarcină a de a încerca salvarea firmei de la faliment. Chiar și în această perioadă, compania a pus un foarte mare accent pe plata creditorilor din Anglia cu împrumuturile obținute de la Banca Națională a României și Banca Românească, fiind astfel evidentă încercările ei de a-și menține numele curat. Astfel, după ce împrumuturile și vânzarea unor proprietăți nu au avut efectul scontat, firma Luca P. Niculescu a cerut la 31 decembrie 1928 moratoriu, iar la 16 decembrie 1929 a solicitat acordarea unui concordat.

Compania le-a oferit creditorilor săi posibilitatea de a primi 50% din valoarea datoriilor în termen de 3 de ani de la omologare, astfel: 10% la sfârșitul primului an de concordat, 20% la încheierea celui de-al doilea, iar restul de 20% la finalul anului al treilea. Drept garanții, aducea întregul ei activ „compus din imobile, mărfuri, mobilier și debitori”. După acceptarea ei de către cei mai mulți dintre creditori, prin decizia Tribunalului Ilfov s-a instituit o comisie de creditori formată din Banca Națională a României, Banca Românească, Bank of Roumania etc. Aceasta avea ca atribuții supravegherea modului în care era administrat fondul de comerț de către firmă. Cu toate acestea, omologarea concordatului a întârziat ca urmare a opoziției a doi dintre ei. Ca o alternativă, s-a reușit înființarea în acei ani unei alte firme, numită Luca Niculescu fiul și care avea ca scop să continue comerțul cu mărfuri al vechii companii.

La 12 mai 1931, firma a cerut lichidarea juridică, solicitare care nu s-a soluționat până la abrogarea legii. Astfel, în  1932 a depus o nouă cerere de concordat, oferind de această dată plata a 40% din datorii în cinci ani de la omologare în rate de câte 8%, care urmau să fie achitate însă la sfârșitul fiecărui an. La 27 ianuarie 1933, Tribunalul a admis în principiu cererea de concordat, fiind exprimate doar 4 opoziții. Lucrurile evoluau într-o direcție nedorită. La 19 iulie 1935 a fost introdusă o cerere de asanare în baza articolului 50 din Legea conversiunii datoriilor, propunându-le creditorilor plata a 30% din creanțe 15 ani fără dobândă.

Într-un referat al Ministerului de Finanțe, se arată că statul român și Banca Națională a Românei care preluaseră cele mai multe dintre datorii, „au primit aranjamentul propus”. Motivele indicate pentru acceptarea acestei noi oferte erau atât „însemnătatea acestei întreprinderi în desvoltarea comerțului românesc”, cât și „împrejurările speciale care au provocat în parte prăbușirea sa (devalorizarea leului de după război și gestiunea deficitară a sucursalelor din ținuturile alipite vechiului Regat)”.

„Aranjamentul” nu s-a încheiat ca urmare a faptului că alți creditori au contestat dreptul firmei de a invoca articolul 50, ceea ce a dus la prelungirea stării de agonie prin care trecea societatea. În 1940, Luca Ioan L. P. Niculescu care devenise între-timp singurul proprietar al firmei – după ce cele două surori ale lui și mătușa sa Zoe Becheanu – au renunțat la orice drept din moștenirea familiei în schimbul preluării întregul pasiv și activ al firmei de către fratele și respectiv nepotul lor, încerca să obțină lichidarea comerțului. Intențiile și planurile sale sunt menționate în mai multe memorii trimise generalului Ion Antonescu și președintelui Comisiei de anchetă a portofoliului de stat în toamna și iarna lui 1940.

În acel an, datoriile fuseseră preluate de ceva timp, în baza unor înțelegeri succesive dintre statul român, Banca Națională a României și Banca Românească de către statul român, care devenise principalul creditor al firmei. Totodată, fuseseră făcute mai multe propuneri de către Luca Niculescu, printre care și anularea datoriilor în cuantum de circa 200 milioanei lei în schimbul plății unei sume de 50 milioane lei, ce urma să fie obținută de acesta din vânzarea imobilelor sale din București Primăriei Capitalei. Tranzacția nu a fost încheiată. Ca atare, firma Luca  P. Niculescu se afla după mai bine de 10 ani de la începutul declinului într-o situație incertă. Lichidase totodată orice formă de comerț din 1937, an din care principala preocupare a proprietarului a devenit soluționarea problemei datoriilor, astfel încât să poată iniția o nouă afacere în același domeniu. Merită specificat că între memoriile adresate generalului Ion Antonescu și cele trimise președintelui Comisiei pentru analiza portofoliilor de stat există diferențe la nivelul stilului în care sunt concepute. Primele sunt caracterizate de un limbaj specific epocii, iar cele din urmă sunt mult mai tehnice, neconținând elemente stilistice din retorica perioadei.

În memoriul către Ion Antonescu, Luca Niculescu spunea despre el însuși că era „a treia generație de negustori români și de conducător al vechei firme <<Luca P. Niculescu”. Sublinia că „după zece ani continui de desbateri, de nedreptăți și urgisiri”, compania se găsea „în imposibilitatea de a-și mai continua activitatea, în pragul falimentului și al dispariției”, dar și că a moștenit-o „în momentul în care a intrat într-o acută jenă financiară”. Luca Niculescu mai spunea că în toată această perioadă a făcut „sforțări uriașe” pentru ca firma să fie „lichidată și asanată imediat”. În aceste memorii, el făcea totodată și o prezentare a modului în care a evoluat firma în cei zeci ani, menționând factorii pentru care nu a reușit să lichideze compania și nici să înceapă o nouă afacere. În opinia sa, de fiecare dată când a fost discutată posibilitatea asanării ei au apărut tot felul de priorități, oferind ca exemplu cazul Băncii Marmorosch Blank și interesele pe care le aveau anumite „persoane politice” ca această bancă să nu falimenteze. Totodată, indica faptul că o mare responsabile o aveau politicienii epocii, decizia de extindere fiind luată și în urma sfaturilor lui Vintilă Brătianu.

„Cu toate promisiunile de sprijin ale politicienilor de atunci, cari aveau toată răspunderea morală în decăderea firmei, ea se vedea nevoită în anul 1929 să ceară moratoriul, plătind în 6 luni peste 100.000.000 lei din datorii. În 1930 criza continuând, firma este constrânsă să ceară concordatul preventiv, după 63 de ani de zile de muncă rodnică pentru comerțul românesc. Acest concordat, firma era convinsă că îl va putea retrage, deoarece între timp Statul preluase portofoliul putred de la BNR, promisese să asaneze în mod complet și definitiv firma <<Luca P. Niculescu>>. De aici începe adevăratul calvar al firmei […], firma fiind continuu pe punctul de a fi asanată și totuși lăsată mereu la o parte pentru a fi asanați alții cari nu meritau și a căror asanare necesita sume mult mai mari, însă la cari diverse persoane politice aveau interese personale. Într’adevăr din iunie 1930 până în aprilie 1934, tratative pentru asanare se țin lanț cu toate guvernele ce se perindă în acest timp, politicienii de toate nuanțele promit sprijinul, iar la finele lui 1931 se găsesc în fine și fondurile necesare care sunt puse la dispoziție pentru asanarea firmei, însă în ultimul moment sunt deturnate și înghițite de asanarea Marmorosch Blank și altele, iar noi suntem mereu dați uitării”.

El a mai menționat că din dorința sa de a soluționa problemele firmei, a fost nevoit să vândă imobilele de pe Bulevardul Brătianu la o sumă mult sub valoarea reală a acestora, spunându-i-se că „dacă accept această tranzacție, asanarea se va îndeplini imediat”. Sublinia că neprimirea integrală a sumei de 50 milioane a reprezentat „lovitura de grație ce mi s’a dat”. A mai arătat că a fost pe punctul de a vinde emblema firmei, acceptând inițial să ia parte la înființarea unei societăți anonime române doar din dorința sa de a nu trage definitiv obloanele. Potrivit propriilor sale declarații, a refuzat să definitiveze această tranzacție în pofida presiunilor și șicanărilor la care a fost supus de viitorii săi parteneri. În 1940, ajuns la sfârșitul acestui drum și probabil la capătul puterilor, cerea ca din toate proprietățile și imobile sale să i se ofere posibilitatea să rămână cu terenul din Bulevardul Brătianu, locul unde fusese sediul inițial al firmei, și un mic capital astfel încât să pornească modest o nouă afacere. Într-o solicitare adresată președintelui Comisiei de anchetă a portofoliul de stat, declara că scopul său era să redea firmei strălucirea de odinioară.

„Apelez, Domnule Președinte, cu rugămintea stăruitoare să binevoiți ca pe calea asanării ce vă solicit, să-mi ușurați posibilitatea reînceperii unei activități comerciale, fiindcă ar fi mai mult decât dureros să-mi irosesc mai departe energia și râvna ce o am, ca unul ce am fost crescut în ideia că voiu avea să conduc în cea de a treia generație o întreprindere a cărei importanță era incontestabilă. În mod practic, îmi permit să vă propun o cercetare a activului real existent astăzi, activ prin care să se poată lichida datoriile firmei și din care să-mi rămână terenul rămas din exproprierea din Bul. Brătianu și strictul necesar reluării activității comerciale. Sunt dornic ca pornind modest – așa cum a pornit cu 73 ani în urmă bunicul meu, Luca P. Niculescu – să pot reda firmei strălucirea de odinioară printr’o activitate încordată și plină de chibzuință”.

La venirea comuniștilor, situația firmei era încă incertă, datoriile nefiind încă plătite, iar Luca I. L. P. Niculescu nu a reușit să înceapă o nouă afacere, așa cum și-ar fi dorit. Demersurile lui Luca Ioan L. P. Niculescu de a salva firma de la faliment nu au avut astfel un final fericit. În același timp, odată cu instaurarea regimului comunist, acesta și-a pierdut întreaga avere. Totodată, conform interviurilor nepotului său, ambasadorul Luca Niculescu, a împărtășit soarta comună oamenilor de afaceri români din perioada interbelică, fiind arestat și trimis la Canal. În acest mod, se încheia istoria zbuciumată a unei afaceri de familie din România de dinainte de 1945.

genealogie-luca-p-niculescu-centrul-de-consultanta-istorica-arhive

* Articol a fost publicat inițial în revista Forbes, octombrie 2019.

Bibliografie

Arhive 

SANIC, fond Ministerul de Finanțe. OS-BSC, dosare> 56/1929, 79/1934, 91/1939, 97/1934.

Publicații, interviuri